Recenzie: Fidelio de Beethoven. Orchestra Simfonică din Australia de Vest, Opera din Australia de Vest și Festivalul de la Perth.
Există ceva deconcertant de compartimentat la operă – în special la opera în concert. Publicul rămâne aprins pe tot parcursul, iar corul stă în spatele orchestrei și se uită la noi uitându-se la ei.
Apoi mai sunt supratitrarea, amplificarea vocilor care le separă de sursa lor, poziția cântăreților prin fața orchestrei, gradele diferite în care aceștia pun în scenă experiența personajelor lor și faptul că sunt îmbrăcați cu toții în haine contemporane care nu au legătură cu personajele lor.
La aceasta se adaugă faptul că opera are ceva ieșit din timp. Dar poate că asta sunt doar eu, poate că este doar în afara timpului meu.
Toate aceste variabile au fost în joc în timp ce am urmărit Fidelio de Beethoven, prezentată de West Australian Symphony Orchestra (WASO) și Perth Festival în asociere cu West Australian Opera.
Când intră naratorul (Eryn Jean Norvill) și spune ceva de genul: „Imaginați-vă o lume complet diferită de a noastră, sau poate că nu este atât de diferită…”, cătușele preconcepțiilor și dezorientării mele încep să se înmoaie. În egală măsură povestitor și comentator, Norvill ne oferă puntea perfectă pentru a trece în lumea lui Fidelio.
Cum continuă, cuvintele ei ne fac să ne imaginăm o închisoare și o închisoare a „dorințelor prost direcționate”; o grădină și o grădină a libertății. Temele iubirii, închisorii și libertății străbat această lucrare.
Fidelio este singura operă a lui Beethoven. Prezentată aici în concert și nu în producție, dirijorul principal al WASO, Asher Fisch, a sugerat adăugarea unui text narat pentru a oferi o linie de parcurs pentru public. Folosind descrierea și comentariul, scriitoarea Alison Croggon abordează încurcătura iubirii (atât deplasată, cât și perfect plasată) și temele corupției și persecuției politice care stau la baza acestei povești.
O punte între vechi și nou
Narațiunea oferă cârlige pe care publicul să le prindă, iar contextul istoric și contemporan să ne reamintească modul în care aceste teme rămân la fel de pertinente ca întotdeauna.
Croggon urmărește scăderea credinței lui Beethoven în Napoleon până la modul în care a redezvoltat opera de la premiera sa prost primită în 1805 până la versiunea finală, care a fost primită cu entuziasm în 1814. Apoi, scrie despre prizonierii deținuți ilegal, „pretutindeni, chiar și astăzi, chiar și în această țară”, iar lucrarea pare să radieze de relevanță contemporană, culturală.
Croggan evidențiază modul în care cei puternici îi pedepsesc pe cei care spun adevărul, precum și adevărul de netăgăduit, „nu orice zid este vizibil”.
Stând în spatele unui pupitru cu scenariul la vedere, publicul îl vede pe narator diferit de cântăreții care sunt cu totul imersați în actul fizic de a interpreta aceste cântece. Această diviziune creează un contrast izbitor în ceea ce privește întruchiparea.
Există multe momente importante pe parcursul serii. Cvartetul din primul act, între Leonore (deghizată în băiatul Fidelio) (Christiane Libor), Marzelline (Felicitas Fuchs), Jaquino (Andrew Goodwin) și Rocco (Jonathan Lemalu), începe ca o interacțiune delicată între Marzelline care își exprimă dragostea pentru Fidelio și Leonore frica de expunere. Se transformă într-o suprapunere complexă pe măsură ce celelalte personaje se alătură.
Complexitatea palpitantă a jonglării cu patru puncte de vedere concurente face din acest cvartet un punct de cotitură timpurie în care toate elementele diverse par să se unească. Forma se așează. Sau poate că eu mă așez în formă.
Warwick Fyfe este pasionat în rolul guvernatorului malefic al închisorii, căruia i se alătură cei 40 de bărbați din corul WASO în introducerea sa entuziastă. A sa este o interpretare viscerală. De la zgomotul pașilor săi când intră pe scenă, interpretarea lui Fyfe depășește forma de concert, oferind o privire asupra modului în care acest personaj ar putea fi jucat într-o producție completă.
Când ne întoarcem din pauză, luminile sălii sunt ușor diminuate pentru a sugera coborârea lui Leonore în închisoarea subterană pentru a-l salva pe soțul ei, Florestan (Tomislav Mužek), întemnițat pe nedrept din motive politice. Îl vedem mai întâi pe Florestan așezat, aplecat în față, cu mâinile încrucișate în poală. Această alegere simplă de punere în scenă ajută la încapsularea suferinței sale.
În program, Croggan spune că unul dintre lucrurile care au atras-o la Fidelio a fost că aici era o operă în care femeia nu moare. Ea este, de fapt, eroina care își salvează soțul. Dezvăluirea ei ca soție a lui Leonore, mai degrabă decât ca Fidelio, este splendid interpretată de Libor, culminând cu un duet frumos interpretat cu Florestan.
Pentru a parafraza narațiunea lui Croggan, „celălalt nume al Leonorei este Speranța”. Așa se încheie seara, plină de speranță și bucurie entuziastă. Mulțimea șuieră de bucurie la apelul de cortină al răufăcătorului și strigă bravos și bravas pentru toți ceilalți.
Sentimentul de triumf din sală este contagios. Muzica lui Beethoven și imaginile lui Croggan – „grădina este întotdeauna acolo așteptându-ne” – răsună în timp ce ne îndepărtăm în noapte.
.